Istoria captivantă a pălincăriei seculare din Tulca. Neaoș, românește!
e i s e c u l a r e d i n T u l c a . N e a o ș , r o m â n e ș t e !
Pe o piață invadată de tot felul de falsuri, pălinca Trămuţa de Bihor este ca o insulă într-un ocean. De succesul ei, producătorul Florian Chișe vorbește cu modestie, deși de vreo cinci ani este unul dintre „ambasadorii” de bază ai României la cele mai importante expoziții internaționale.
Cu o producție anuală de aproximativ 200-300 de litri, afacerea familiei se încadrează în rândul micilor producători. Cu toate că provine dintr-o zonă în care tăria se produce în aproape toate gospodăriile care se țin falnice, Chișe spune că a lui are ceva în plus. Adică, enigmă și umor. În acest spirit, pălincarul din Tulca își definește băutura ca „lichid de schimbarea direcției de mers!”.
Rețeta-i tot chichirezul!
Când, însă, vine vorba despre rețetă, discuția devine brusc serioasă și în afară de asigurările că urmează o rețetă tradițională și nu are decât ingrediente naturale, fără adaos de zahăr, Florian Chișe nu dezvăluie decât ce trebuie să se știe. „Secretul preparării îl știe numai familia. Suntem toți implicați în producție: eu, tatăl meu, soția, fiica, a cărui chip apare pe sticlă, ginerele și juniorul”, se fălește bihoreanul. „Pălinca face ca oamenii să se simtă bine, creează o ambianţă plăcută la botez, la nuntă, la aniversări”, adaugă producătorul, care deține cel mai vechi cazan din Bihor, la Tulca, „lâng-o fântână bătrână, sub ciutură de izvor”. Cazangiul satului ne povestește că a moştenit afacerea de la tatăl lui, părintele a păstrat-o aşa cum a căpătat-o din mâna străbunului, iar istoria se scurge în trecut ca nisipul printre degete.
Pălincă cu grade pe alese
Pălinca este o băutură alcoolică tradiţională, obținută exclusiv prin fermentarea şi distilarea unui fruct cărnos. În Bihor, băutura de la prima distilare se numeşte votcă şi are cel mult 25 grade. Ca să ajungă la tăria specifică, votca se fierbe a doua oară la foc potolit. Țuica obţinută de la a doua fierbere se numeşte faţadă, adusă la tăria de 50 de grade prin diluţia cu o anumita apă, a căror izvoare numai pălincărașu o cunoaşte. Unii producători consideră că butoiul „şlefuieşte pălinca” și de aceea o învechesc în cele de dud sau stejar.
Teste de autenticitate la îndemână
În registrul de dijme din anul 1733 se consemnează că în Bihor existau de trei ori mai multe cazane de pălincă, decât mori de măcinat grâu. Morăritul a pierit de mult, rânduiala pălincii s-a păstrat intactă până acum. În zonă, nu-i sat acela care n-are cazanul de pălincă la intrare.
Cât despre verificarea băuturii, „iei un strop, îl pui în palmă şi freci bine, se evaporă, aroma de fruct rămâne. Dacă are zahăr în ea, ţi se lipeşte palma. De-i curată ca lacrima, în mână-ţi rămâne mireasma. La tărie iei seama, la culoare, la mărgea. Scuturi sticla, ori bei niţel, vezi de-s mărgelele la fel. De-s prea mari, nu te-apuca nici să guşti, nici da cuiva. Că-i ca para focului pentru gâtul omului. Că-i de mere sau de prună, pălinca cea mai bună poartă şireag de mărgele limpezi ca stropii de rouă, mici ca boaba de muştar. P-aia poţi s-o bei şi chiar s-o dai în dar. Stai în faţă la oricine, nu te face de ruşine”, glăsuie pălincarul.
Sursă: https://evz.ro/istoria-palincariei-seculare-tulca.html
